Semnalul „realității” ajută creierul să deosebească imaginația de realitate

Imaginează-ți un măr. Atâta timp cât nu ai afantazie – incapacitatea de a vizualiza imagini cu ochii minții – creierul tău se activează aproape la fel ca atunci când vezi un măr real. Această suprapunere neuronală este eficientă, dar ridică o întrebare delicată: cum reușește creierul să deosebească realitatea de imaginație?

Un studiu recent publicat în Neuron aduce primele răspunsuri. Cercetătorii au identificat o regiune cerebrală ce generează ceea ce ei numesc „semnalul realității”. Acest semnal este apoi evaluat de o altă zonă – insula anterioară – implicată și în tulburări precum schizofrenia. Înțelegerea acestui circuit ar putea deschide calea către noi tratamente pentru halucinații și alte afecțiuni neurologice.

Experimentul a fost simplu și ingenios. Participanții au privit un ecran cu un fundal static peste care apăreau uneori dungi oblice, greu de distins. În același timp, li s-a cerut să își imagineze un model de dungi – înclinate la stânga sau la dreapta. Câteodată modelul real coincidea cu cel imaginat, alteori nu apărea nimic. Rezultatele au arătat că atunci când oamenii își imaginau același tipar pe care îl căutau, aveau tendința să spună că l-au văzut – chiar și atunci când nu era acolo.

Scanările IRMf au dezvăluit implicarea girusului fusiform, o zonă de lângă tâmple activă atât în percepția vizuală, cât și în imaginație. Surprinzător, nivelul de activare în această regiune putea prezice dacă participanții considerau un stimul „real”, chiar și atunci când era doar imaginar. Acesta este semnalul de realitate.

Insula anterioară pare să decidă pragul: dacă activarea trece de o anumită intensitate, creierul etichetează experiența drept reală. Dacă nu, o clasifică drept imaginară. În condiții normale, percepția furnizează semnale mai puternice decât imaginația. Dar dacă pragul este dereglat – prea scăzut sau dacă semnalul imaginar e prea intens – apare riscul confuziei, fenomen regăsit în halucinații.

Legătura cu schizofrenia devine evidentă: cercetările anterioare arată disfuncții în cortexul prefrontal și insula anterioară, ceea ce ar putea explica iluziile și vocile auzite de pacienți. Fenomene similare au fost observate și la persoane sănătoase predispuse la halucinații, care confundă adesea vorbirea interioară cu sunete reale.

Descoperirea ar putea avea aplicații clinice majore. În viitor, antrenamente de tip neurofeedback sau stimulări cerebrale ar putea recalibra acest „prag al realității”, ajutând la reducerea halucinațiilor. Cercetătorii vor să testeze și dacă plauzibilitatea imaginilor – de exemplu, un elefant roz în sufragerie – influențează felul în care creierul etichetează experiența. Contextul, spun ei, e decisiv.

Cu alte cuvinte, am putea fi mai aproape de a înțelege mecanismul prin care mintea trasează linia fragilă dintre ce este real și ce este doar rodul imaginației.

[sursa]